Azi noapte ploua peste Bucuresti, de parca cerul era flamand sa ne inghita pe toti. Peste acoperisul de tabla se auzeau batai din degete si nu era nimeni sa deschida. Ma intrebam cine asteapta si cine ne cheama?
A tacut spre dimineata. Pesemne la lumina zorilor misterele se dezbraca.
Sunete:
- al apei ce uda gazonul din fata, e ca un bici sau o limba de dragon usturatoare.
- al frunzelor ce fosnesc si privesc pe furis in camera, rad pe infundate si isi spun secretele noastre.
- latratul cainilor de jos ce au custi simetrice. Sunt din lemn maro si acoperisul negru. Nu sunt la fel pentru a le domoli incaierarea, ci pentru a putea dormi fiecare dintre ei oriunde.
- al unei palete de covoare. Praful se arunca departe de covor si se intoarce inapoi, ca si cum ar fi legat cu ata.
- al tunetului prea intens sa putem distinge. Doar il adulmecam undeva in zare, mereu departe... Asa cum o gargarita nu percepe sunetele puternice si traieste linistita, poate si noi traim inconjurati de zgomote ce, alaturate, creeaza tacere...
- al geamului ce se loveste de privire.
- al rotilor unei masini ce opreste grabita si in pripa la trecerea de pe Beller. Oare candva se vor inventa strazi si trotuare rulante?
Oare am continua sa mergem si atunci? Cu picioarele, masini, biciclete, lumini?
- al tenisilor umezi de pe strada din Grozavesti, atarnand pe un fir dintre doi stalpi. Cu sireturile intortocheate, se leagana usor. O fi vrut cate cineva sa ajunga mai repede spre nori.
Si, intocmai ca in basme, si-a aruncat intai buzduganul.
Lu
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu