E o bucurie intocmai ca laptele indulcit cu miere de tei.
Ii zic cateodata Ilinca, alteori Noni sau Nona. Privind-o, ma gandesc la dulciurile pitite mereu in fiecare camara, printre borcanele cu zacusca sau sticlele cu sirop de visine. In fiecare casa in care mergeam, ma uitam prima oara in camara, pe furis, bucurandu-ma de acea cautare interzisa. Acum usile acelei incaperi imbibata cu miros de secrete dulci sunt deschise...de parca ea, asa micuta cum e, le-a mancat cu pofta de copil pe toate si mai poarta discret o dara mica de gem de nuci pe degete.
Poate de asta, atunci cand era intrebata de numele ei, Noni raspundea: Ioana Bomboana.
Are un urs mare de tot. Pe fuga, cei din jur ii zisera Bobo. Ea se incrancena si riposta aproape numai din privire...:"Il cheama Isaac". Nu ma intreb de unde a auzit numele acesta pentru ca ar fi absurd sa imi dau seama ca nu stie pe nimeni ce-l poarta si ar fi totodata firesc sa imi dau seama ca e atat de aproape de Viata. O tin de mana si tresar uimita de firesc.
Intr-o zi eram la plimbare. Trecand pe langa un caine cu ochii mari, ea se opri.
"Eu am ochii mai mari..."
"Dar de ce ai tu ochii asa de mari?"...urmam noi povestea.
"Ca sa o vad pe mama..."
Lu
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu