Mirare

Si bate vantul…
E o zi de toamna cu mult aramiu strecurat printre genele fiecaruia. Si oricine poate polei cu putina curiozitate parcurile…
Ma duc ghetele verzi in parcul din Floreasca. Simt ca tresar printre amintiri la care poate nici nu am fost partasa, decat s-au imprimat in mine fara a le cauta.
Sunt multi tei si atat portocaliu aruncat peste ei, incat ma mir ca nu se pleaca. Ma intreb daca putin din fiecare culoare sau nuanta posibila s-ar cuibari pe textura unei frunzulite, ce s-ar intampla cu ea? Ar fi ca si cum fiecare om si-ar aminti tot ce a trait (chiar si amintirile netraite inca, ce vor veni)…deodata. Ma asez pe trunchiul despicat al unui nuc.
Se apropie o pereche…un el si o ea…cumva geometrici, poarta blugi, adidasi si amandoi sunt tunsi scurt. Sunt atat de fascinanti ca au imprumutat in timp pana si din trasaturile fizice ale celuilalt, le-au macinat impreuna...pana au ajuns sa fie stangul si dreptul al aceluiasi corp. El ma priveste si intreaba:
“Tu nu te imbeti…?”
Iar apoi, strecoara soptit:
“De la ceai..nu alta…”
Si stim ca vorbeste de ceaiul ca amestec din tot ce a concentrat acel parc…in acel moment, sub acel copac care ne-a aflat pe toti trei deodata.
Cei doi se indeparteaza… Ma ridic si eu, scutur usor copacul de mine, pornesc mai aproape de o banca. E inconjurata de vreascuri, de crengute. Pare ca vrea sa dialogheze cu o alta de un verde mai scortos. Insa aceasta e intoarsa cu spatele la alee. Si ea la randu-i priveste un grup mic de bancute, cumva mai ferit, ce sunt rotite intr-o hora. Urmez impacata desenul lor…Incerc sa refac legatura dintre ele cu privirea. Poate mi-au scris ceva…poate acel cuvant nerostit vreodata.
De, si trece pe langa mine aceeasi pereche ducand o alta banca dupa ei…banca mobila. Ii atarna pe ici pe colo firicele de iarba si pamant smuls cu dor. O poarta cu ei.
Cine stie? Incerc si eu sa ridic una…dar nu se urneste…E nevoie de doi pesemne si atunci s-ar ridica singura.

Lu