Panorama underground

Sase dimineata. Tineretului.
Se deschid usile metroului si se strecoara un miros dulceag pe scaune. Ridic privirea din somn si vad cum se incolaceste amestecul de stafide moi printre sacosile obosite. In fata mea e un domn cu blugii patati de var si o caciula neagra. Incearca sa muste dintr-un pachet invelit in servetel. Nu priveste nimic decat bucata de corn facut in casa, probabil cu gem. Si musca lacom, nu mesteca mai deloc, aproape ca nu inghite pana la urmatoarea imbucatura. Imi aminteste de vorba copilariei, aceea prin care eu si Minu molfaiam feluri imaginare de delicatese: "imbucam bucate".

Noua jumatate. Victoriei.
Sprijin de-aiurea spatiul dintre scaune intinzadu-mi picioarele grele pe culoar. Un baiat fosneste langa mine o punga de plastic unsuroasa si plina de ulei. Il ascult cum rupe absent din felia de placinta. Pe alocuri lasa urme de dinti si punga se intinde amestecandu-se cu umplutura de branza, pana capata acelasi gust.

Sapte si 3 minute. Undeva intre Unirea si Universitate.
Trei doamne se inghesuie una pe cealalta, privind aproape indecent mucenicii cu nuca luati de la patiserie. Incep sa manance usor, de parca si-ar gadila cochetaria. Una pastreaza o urma de covrig in coltul buzei. Scoate o batista, se sterge si se scutura de firmituri imaginare la fiecare 2-3 secunde. Sunt suspendate alaturi de micul rasfat (ne)permis. Cat mai mult...si pare ca, pe masura ce ele mananca, se mareste portia fiecareia, in loc sa se micsoreze. Si dureaza cat o vesnicie in forma de 8.

Ora 4. Dristor.
Intra o domnisoara intarziata, aproape sa-si prinda un fir de par intre usile metroului. Dar e sprintena si se opreste intr-un colt. Incepe sa adulmece flamanda un fel de prajitura insiropata din care picura stropi mari si lipiciosi, ca niste microbi de chihlimbar. Infuleca, de fiecare data si mai flamanda ca inainte. Isi vara intai nasul in hartia imbibata cu lichid si aluat. Nu ii mai vad nici dintii, nici buzele. Pare ca sta sa alunece toata in cautarea unor resturi de desert uitate.

Lu

Puzzle

Piese adunate si rasfirate.
Un puzzle pe care il privesti fara sa-i stii oranduirea.
Un colt albastru sade sub unul gol. Sa fie un cer trufas? Panica te indeamna sa cauti lipsa dintr-o mica bucata ca sa o umpli. Incepi sa razi zeflemitor. Ce sminteala sa crezi ca partea lipsa nu este, de fapt, cea plina, iar cea plina sa fie golul ei. Iar tu, potrivind o bucata de carton intr-un colt spart sa nu cumva sa maresti golul cel mai vazut dintre toate. De ce ar fi o gaura intr-o bucata de carton o absenta si nu o marturie a ceea ce ramane sub atatea posibilitati de a combina? Dar, nu...tu te incapatanezi sa gasesti un loc pentru fiecare.
Ti se pare ca se repeta la nesfarsit un fragment dintr-o mica particica de puzzle si se da o lupta pentru acelasi loc.
Ti se pare ca sunt atat de multe si nici una cea potrivita.
Ti se pare ca pe masura ce iti fug ochii de la una la alta se amesteca si mai tare, te amesteca in jocul lor.
Ti se pare ca se reconfigureaza cu fiecare clipire de-a ta.
Ti se pare ca potrivirea uneia inseamna inversunarea celorlalte de a se lasa gasite si inaintand, stai pe loc de fapt. E ca si cum ai merge pe loc: un pas inainte, unul inapoi, unul imprejur.
Ti se pare ca strategia cea mai potrivita ar fi sa incepi cu marginile desenului din puzzle ca sa incoltesti apoi miezul. Dar iti dai seama ca in mijloc ramane un hau in care aluneca deja naivele tale incercari de a schita pe alaturi. Te uiti in acea gaura mare ramasa si intelegi...prin micul tau puzzle nu iti croiesti decat un pod pe care sa te poti amagi ca joaca a luat sfarsit.
Si sare o piesa. O iei in mana, o impingi in locul ei. Nu sta. Vrei sa o lipesti. Dar sare alta.Si iti dai seama ca una dintre multele piese nu poate fi niciunde. Si doar cineva iti spusese asta deja...

Lu