Taina

E o bucurie intocmai ca laptele indulcit cu miere de tei.
Ii zic cateodata Ilinca, alteori Noni sau Nona. Privind-o, ma gandesc la dulciurile pitite mereu in fiecare camara, printre borcanele cu zacusca sau sticlele cu sirop de visine. In fiecare casa in care mergeam, ma uitam prima oara in camara, pe furis, bucurandu-ma de acea cautare interzisa. Acum usile acelei incaperi imbibata cu miros de secrete dulci sunt deschise...de parca ea, asa micuta cum e, le-a mancat cu pofta de copil pe toate si mai poarta discret o dara mica de gem de nuci pe degete.
Poate de asta, atunci cand era intrebata de numele ei, Noni raspundea: Ioana Bomboana.
Are un urs mare de tot. Pe fuga, cei din jur ii zisera Bobo. Ea se incrancena si riposta aproape numai din privire...:"Il cheama Isaac". Nu ma intreb de unde a auzit numele acesta pentru ca ar fi absurd sa imi dau seama ca nu stie pe nimeni ce-l poarta si ar fi totodata firesc sa imi dau seama ca e atat de aproape de Viata. O tin de mana si tresar uimita de firesc.
Intr-o zi eram la plimbare. Trecand pe langa un caine cu ochii mari, ea se opri.
"Eu am ochii mai mari..."
"Dar de ce ai tu ochii asa de mari?"...urmam noi povestea.
"Ca sa o vad pe mama..."

Lu

Mirare

Si bate vantul…
E o zi de toamna cu mult aramiu strecurat printre genele fiecaruia. Si oricine poate polei cu putina curiozitate parcurile…
Ma duc ghetele verzi in parcul din Floreasca. Simt ca tresar printre amintiri la care poate nici nu am fost partasa, decat s-au imprimat in mine fara a le cauta.
Sunt multi tei si atat portocaliu aruncat peste ei, incat ma mir ca nu se pleaca. Ma intreb daca putin din fiecare culoare sau nuanta posibila s-ar cuibari pe textura unei frunzulite, ce s-ar intampla cu ea? Ar fi ca si cum fiecare om si-ar aminti tot ce a trait (chiar si amintirile netraite inca, ce vor veni)…deodata. Ma asez pe trunchiul despicat al unui nuc.
Se apropie o pereche…un el si o ea…cumva geometrici, poarta blugi, adidasi si amandoi sunt tunsi scurt. Sunt atat de fascinanti ca au imprumutat in timp pana si din trasaturile fizice ale celuilalt, le-au macinat impreuna...pana au ajuns sa fie stangul si dreptul al aceluiasi corp. El ma priveste si intreaba:
“Tu nu te imbeti…?”
Iar apoi, strecoara soptit:
“De la ceai..nu alta…”
Si stim ca vorbeste de ceaiul ca amestec din tot ce a concentrat acel parc…in acel moment, sub acel copac care ne-a aflat pe toti trei deodata.
Cei doi se indeparteaza… Ma ridic si eu, scutur usor copacul de mine, pornesc mai aproape de o banca. E inconjurata de vreascuri, de crengute. Pare ca vrea sa dialogheze cu o alta de un verde mai scortos. Insa aceasta e intoarsa cu spatele la alee. Si ea la randu-i priveste un grup mic de bancute, cumva mai ferit, ce sunt rotite intr-o hora. Urmez impacata desenul lor…Incerc sa refac legatura dintre ele cu privirea. Poate mi-au scris ceva…poate acel cuvant nerostit vreodata.
De, si trece pe langa mine aceeasi pereche ducand o alta banca dupa ei…banca mobila. Ii atarna pe ici pe colo firicele de iarba si pamant smuls cu dor. O poarta cu ei.
Cine stie? Incerc si eu sa ridic una…dar nu se urneste…E nevoie de doi pesemne si atunci s-ar ridica singura.

Lu

Stationand



Lu

Baionete




Lu

Colectionara de culori




Lu

Plimbare in cer




Lu

In prima linie




Lu

Oachesa




Lu

Imprimata in timp




Lu

Strivit de spatiu




Lu

Caleidoscop



Si ma deconstruiesc...

Intre cer si pamant

Scriitura de mana